Next  
  Back  

Recunosc ca am avut momente cand m-am gandit foarte serios la moarte.Atat de serios incat m-am speriat de intensitatea dorintei din mine.Dar exista momente cand trebuie sa plangem (sau sa ne planagem de mila) si momente cand trebuie sa ne oprim si sa ne ridicam capul din pamant.Fiecare dintre noi iubim la un moment dat,fiecare dintre noi avem vise care se sfarsesc brusc sau dramatic,dar lucrurile astea chiar trebuie sa ne opreasca? Iubirea e intr-adevar unul dintre lucrurile importante, chiar cel mai important.A-i lua cuiva iubirea/persoana iubita mai ales atunci cand mai e foarte putin pana cand acea iubire s-ar fi implinit e lucrul cel mai rau care i se poate intampla.Mai rau decat atat e doar atunci cand unei mame ii moare copilul. M-au durut si inca ma dor cele intamplate.S-a intamplat in mine o "revolutie" in adevaratul sens al cuvantului,ale carei ecouri nu s-au incheiat inca.Poate ca nu se vor incheia niciodata.Dar chiar sa fiu atat de puternic incat sa vreau sa termin un drum care nu trebuie sa se termine acum?
Am fost invatati sa credem ca gelozia e strans legata de dragoste. "Nu e indragostit care sa nu fie macar putin gelos" se spune.Nimic mai neadevarat. Daca spui ca esti gelos din iubire,spui de fapt ca nu iubesti suficient. Lucrurile sunt foarte clare dupa parerea mea: iubesti cu toata fiinta ta si atunci iubirea e adevarata si durabila,sau nu iubesti.Ti se pare doar ca afectiunea pe care i-o porti cuiva ar fi iubire,dar nu cobori in sufletul tau sa vezi ce se intamla cu adevarat.Cand iubesti,iti pui sufletul in palmele celuilalt fara sa te intrebi ca va face acesta cu el.Ai incredere nemarginita in persoana pe care spui sa o iubesti.Cand iunesti,iti picura miere in cuvinte,pentru ca mereu cauti cuvinte-chiar inventezi unele noi care sa exprime ce simti. Cand iubesti nu ai vise si planuri de viitor diferite de ale persoanei iubite.N-ai putea, pentru ca fiinta ta se simte desavarsita doar alaturi de persoana pe care o iubesti. Nu iubesti numai acea persoana,ii iubesti familia,ii iubesti catelusii,floare din fereastra. Iunesti totul...pana si raul din ea...
Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra,pentru ca trebuie sa ma intorc in timp la niste vremuri pe care n-am sa le mai pot atinge.Spun unii ca de fiecare data cand ne indragostim,ni se pare ca e prima data si ca este pentru totdeauna.Si totusi,multe iubiri se sting la fel de repede precum apar.Se spune ca fiecare iubire este speciala.Imi place sa cred ca relatia dintre mine si cea de langa mine a avut cu adevarat ceva special.Sa fi fost felul in care ne-am cunoscut? Felul in care ne vorbeam? Momentele in care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parca ne-am fi ghicit gandurile? Poate ca n-am sa stiu niciodata; poate ca nici nu e important sa stiu raspunsul.In mod sigur,important era ceea ce simteam unul pentru celalat in fiecare moment.Inca mai e important,pentru ca ma "hranesc" cu toate gandurile noastre,cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream.Si ne doream atat de mult sa fim impreuna, atat de mult incat nimic altceva nu mai conta. Aveam momente in care eram atat de increzatori in noi si in iubirea noatra: pe noi nu ne putea desparti nimeni si nimic,desi au fost destui care au incercat. Ne doaream sa fim impreuna si sa avem o viata frumoasa,sa imbatranim impreuna si sa ne bucuram de copii nostri. Ne-am promis-pentru ca asa ne dictau sufletele-ca nu ne va desparti nimic si ca vom fi impreuna pana la moarte.Dar n-am stiut,n-am vrut sa intelegem si sa acceptam ca moartea nu se petrece atunci cand vrem noi.E adevarat,doar moartea a reusit sa ne desparta...De ce n-am reusit sa implinim aceasta iubire,nu stiu. De ce a trebuit ca o iubire atat de mare sa aduca durere cand noi speram sa aduca doar bucurie,nu stiu...Ce stiu cu siguranta e ca am iubit-o ca pe nimeni altcineva.Am iubit-o mai mult decat pe toti ceilalti oameni importanti din viata mea laolalta.Puteau sa ma paraseasca toti,puteau sa ma faca sa sufar...daca eram eu insumi,nimic altceva nu mai conta...Ea era tot ce-mi trebuia si fara sa-mi dau seama,fara sa ma gandesc prea mult la asta,cred ca am fost un om fericit.Au fost momente cand am simtit ca am aripi sa zbor oriunde doresc, ca am puterea sa ma ridic pana acolo unde mi-as dori.Toata puterea asta venea din dragostea ce ne unea.Ea imi aducea echilibrul si linistea interioara dupa care tanjisem atat.Ea era bucuria mea,fara ea nu mai pot zambi asa cum o faceam. Observ lucrurile in jurul meu si parca sunt strain de toate,parca nu mai apartin acestei lumi si parca nimic altceva nu mai conteaza.Nu-mi pot stapani lacrimile, pentru ca imi dau seama ca lucrurile n-or sa mai fie cum au fost pana acum. Aveam atata nevoie de ea-si am,acum poate mai mult ca niciodata-simpla ei prezenta imi spunea ca totul e OK.Ea avea mereu o vorba buna pentru mine,chiar si atunci cand eram obosit si nervos.Stia sa citeasca in mine si spunea ceea ce-mi doream ca sa pot gasi puterea de a merge mai departe.Acum,nu mi-a mai ramas decat sa caut aceasta putere in mine.Daca am s-o gasesc nu stiu,dar ma traduiesc.Degeaba sunt in jurul meu cativa oameni minunati care ma inteleg si incearac sa ma ajute. Degeaba cred uneori ca momentele grele au trecut.Momentele in care imi simt sufletul sec or sa revina mereu,atata vreme cat nu sunt cu tine. Degeaba plang,pentru ca durerea nu trece,doar se transforma.Nu mai e durerea disperata de la inceput care ma facea sa urlu,e una profunda, care coboara cu fiecare zi in cele mai adanci cotloane ale sufletului.Durerea asta ma face sa nu pot zambi,iar atunci cand totusi se intampla,ma simt vinovat ca am facut-o. "Cum ma sa zambesc fara tine???" imi spun si iarasi se intorc toate in mine, si iarasi iese la suprafata durerea. As vrea sa pot sa scriu tot ce simt,dar nu pot. Nu pot pentru ca nu am cuvinte care sa defineasca ceea ce simt.Dar ce conteaza ca nu pot exprima acum ce simt? Tu stii ce e in sulfetul meu,ai stiut mereu.Ai fost singura care ai stiut. Te iubesc,pui...